Ieşirea Greciei din zona Euro nu mai este o dezbatere strict economică, ci a devenit un duel narativ, miza fiind inima europenilor. Acesta este semnul unei crize mult mai serioase decât una a cifrelor şi creditorilor. Este o criză a marilor naraţiuni, acelea care pot transforma o simplă adunătură de oameni într-un corp social organizat, capabil de coerenţă şi evoluţie.

Vlad MixichFoto: Cristian Stefanescu

Astăzi, în Europa se înfruntă două mari poveşti: una pune munca în centrul sistemului european, cealaltă solidaritatea cu cei mai amărâţi dintre noi. Avem nevoie de astfel de poveşti simplificatoare pentru a înţelege o realitate cel mai adesea complicată şi imprevizibilă. Iar criza Greciei este o astfel de realitate.

"Marile corporaţii şi bănci, mână în mână cu liderii Europei, vor să umilească poporul grec impunându-i condiţii insuportabile pentru a primi un nou împrumut" – aceasta este pe scurt teza promovată de stânga radicală din Grecia şi de simpatizanţii ei din restul Europei (şi nu sunt puţini). Dar dacă privim hârtia oficială a proiectului de acord, vedem că instituţiile europene au acceptat măsuri care lovesc serios în interesele corporaţiilor.

Doar câteva scurte exemple:

• Propunerile convenite între guvernul grec şi instituţiile europene contravin intereselor marilor corporaţii private din industria farmaceutică şi medicală, prin scăderea considerabilă a preţurilor medicamentelor şi colectarea integrală a taxei clawback de la clinicile private şi companiile farma.

• Reducerea cheltuielilor militare cu 400 milioane de euro prin reducerea achiziţiilor şi a numărului de angajaţi este o măsură nu foarte plăcută complexului militar-industrial.

• Extinderea şi creşterea taxelor pe ambarcaţiuni de vacanţă şi jocuri de noroc – nu mai necesită comentarii.

Mai mult, se pare că instituţiile europene au fost destul de indulgente în ultimii ani în privinţa Greciei, indulgenţă cu care România nu a fost tratată. Grecilor li se cere astăzi să crească uniform TVA-ul la 23%, cu excepţia alimentelor, medicamentelor, hotelurilor (turismul aşadar) şi energiei. România, cu o datorie publică muuult mai mică decât a Greciei, a fost nevoită să majoreze taxele în 2010 la 24%, cum bine remarcă Ziarul Financiar. Ceea ce grecii nu au fost obligaţi să facă, ei având constant în ultimii ani taxe mai mici decât românii.

"Grecii sunt leneşi şi hoţi şi au trăit până acum pe banii europenilor. Destul! A venit scadenţa" – aceasta este pe scurt cealaltă teză promovată de neoliberali şi europenii izolaţionişti din nordul Europei. Ca şi în cazul anterior este o viziune în parte greşită. E ca şi cum nemţii ar spune că românii sunt leneşi şi hoţi pentru că nu au reuşit până acum să-şi construiască autostrăzi. Ar fi nu doar o afirmaţie reducţionistă, ci şi ipocrită.

Cum ipocrită a fost în ultimii ani atitudinea nordului european în privinţa Greciei. Din nou doar câteva fapte:

• Doar 10% din banii împrumutaţi Greciei în ultimii patru ani (conform calculelor The Guardian, dar şi a multor altor surse credibile) au ajuns la guvernul din Atena pentru a fi folosiţi la reformarea statului. Majoritatea „banilor de salvare a Greciei” s-au dus către băncile creditoare. Nici vorbă să ajungă la grecii leneşi care refuză să plătească taxe. Dar oare suntem noi, românii, dornici să plătim taxe unui stat condus de politicieni corupţi pe care-i tot alegem de un deceniu?

• Eliminarea taxei de solidaritate pentru pensionarii săraci şi creşterea contribuţiei pensionarilor la asigurările de sănătate de la 4% la 6% este una dintre măsurile solicitate Greciei de către liderii UE. Guvernul grec a dorit să reformeze taxa de solidaritate în aşa fel încât sprijinul social să ajungă doar la cei mai săraci pensionari, dar instituţiile europene au refuzat dorind eliminarea totală. Asta în timp ce în ţări ca Franţa sau Germania solidaritatea socială este respectată cu sfinţenie.

Astfel de exemple, care contrazic teza principală a ambelor tabere, pot fi uşor găsite tocmai pentru că criza Greciei are mai multe nuanţe de gri decât pot fi transmise în discursul de 15 minute al unui politician sau într-un talkshow TV cu pretenţii de audienţă. În prezent am intrat în faza confruntării narative în care interesul principal al fiecărei tabere nu este să salveze Grecia sau să păstreze intactă zona EURO, ci să-şi impună povestea/naraţiunea prin care poporul interpretează realitatea, menţinându-şi astfel influenţa şi puterea.

Acesta este şi principalul motiv pentru care premierul grec Tsipras organizează duminică un referendum. Puţine voci publice au îndrăznit să spună în ce constă exact natura anti-democratică a acestui referendum (doar câteva în Anglia). Căci Tsipras nu-şi întreabă onest poporul dacă vrea sau nu să mai rămână în zona EURO. Ci adresează o întrebare foarte tehnică la care, pentru a răspunde, ai nevoie de o pregătire economică de specialitate. Democraţia reprezentativă nu înseamnă să pui poporului întrebări la care acesta nu poate şti să răspundă. Ci să-ţi asumi responsabilitatea de a lua decizii tocmai pentru că el ţi-a acordat încrederea că, în momente tensionate, vei decide în interesul poporului.

Referendumul organizat de Tsipras echivalează cu directorul unui spital întrebându-şi pacienţii dacă să cumpere sau nu un tomograf. Pentru un răspuns informat la o astfel de întrebare ai nevoie fie de ani de educaţie specializată, fie de profesori oneşti capabili să-ţi explice în câteva zile chestiunea. Chiar dacă aceşti profesori ar exista, nu există televiziunile şi nici poporul cu o atenţie suficient de mare încât să le asculte prelegerile. Este motivul pentru care Canada are ceea ce se numeşte „Actul Clarităţii”, care stipulează că întrebările unui referendum trebuie să fie simple şi limpezi.

Dar indiferent de deznodământul crizei greceşti, efectul pe termen lung va fi nociv. Duelul dintre cele două mari naraţiuni interpretative se va intensifica, cu un nou episod acut în perioada în care britanicii vor vota pentru ieşirea sau rămânerea în Uniunea Europeană.

O Europă dezbinată, din care se intră şi se iese exclusiv în funcţie de câţi bani ai în buzunar: acesta este visul lui Vladimir Putin. Dar nu acesta a fost visul părinţilor fondatori ai Uniunii Europene. Un vis pe cale să devină coşmar dintr-un anume motiv: liderii Europei ultimului deceniu nu au fost capabili să construiască acea poveste care să-i unească pe toţi. Şi pe cei care iubesc munca, şi pe cei care promovează solidaritatea. Două principii care nu se exclud.

Uniunea Europeană a avut mare nevoie să se reinventeze. Să-şi găsească un sens mai mare decât confortul, comerţul şi libertatea de mişcare. Nu a făcut-o, deşi a avut timpul şi resursele. Şi, din păcate, astăzi a venit scadenţa.