Stagnare seculara: o realitate economica sau o idee depasita?

Tarile dezvoltate s-au luptat pentru a recupera ce au pierdut in "marea recesiune" care a urmat crizei financiare din 2007-2008. SUA si Germania au reusit sa recastige terenul pierdut, insa Marea Britanie abia ce a depasit valorile produsului intern brut atinse inainte de criza.

Si, in ciuda sprijinului primit de la cresterea puternica a Germaniei, zona euro, luata ca un intreg, nu a reusit aceasta performanta, fiind in scadere in al doilea trimestru al anului. Lipsa totala de progres a intervenit chiar daca ratele dobanzilor au fost reduse constant si chiar daca au aparut programe de relaxare in Marea Britanie si SUA.

Situatia sugereaza ca ceva fundamental nu a mers bine, nefiind vorba de etapa normala, de scadere, care se intalneste in evolutia ciclica a economiei. Aceasta presimtire a aparut anul trecut cand Laurence Summers, un proeminent economist american, a sugerat ca economiile avansate ar putea sa sufere de "stagnare seculara". Acest termen a fost folosit pentru prima data de catre Alvin Hansen, in 1938, pentru a descrie temerile sale privind situatia economiei americane dupa Marea Criza de la inceputul anilor '30: o piedica a progresului economic dupa ce oportunitatile de investitii au fost blocate prin inchiderea frontierelor si colapsul imigrarilor, se arata intr-un articol publicat de The Economist.

Predictiile lui Hansen s-au dovedit a fi destul de eronate. Va privi generatia viitoare inapoi la meditatiile lui Summers si se vor intreba cum a putut acesta sa fie atat de sumbru? Vor fi surprinsi de prestiinta lui? Un nou e-book, publicat de VoxEU, ofera punctele de vedere in aceasta discutie a circa 20 de economisti, inclusiv pe cel al lui Summers.

Coen Teulings, de la Universitatea Cambridge, si Richard Baldwin, de la Institutul Universitar din Geneva, arata in carte ca "stagnarea seculara" descrie, de fapt, o economie in care ratele reale ale dobanzilor sunt negative. Insa acest lucru este greu de realizat, deoarece o alta caracteristica a "stagnarii seculare" este aceea ca inflatia este, in general, foarte scazuta. Situatia aduce o dilema in randul bancilor centrale, care iau in considerare stabilirea ratei dobanzii la zero.

Solutia, adoptata de bancile centrale americana, britanica si japoneza, a avut efecte pozitive din punct de vedere cantitativ - crearea de fonduri pentru achizitionarea de active financiare - impreuna cu angajamentele de a mentine ratele dobanzilor scazute cat mai mult timp. Dar rezultatele astfel obtinute pot fi semintele unei noi crize financiare.

Principala problema este dezechilibrul intre investitiile care isi pierd din valoare - in parte pentru ca marile firme de Internet ca Google si Facebook au nevoie de putin capital - si economiile viguroase de fonduri pentru investitii.

Teulings si Baldwin arata ca o crestere a ratei de imbatranire a populatiei, unde se adauga cresterea sperantei de viata si scaderea ratei natalitatii - a condus la majorarea accentuata a economiilor destinate perioadei de pensie. De exemplu, in Germania, se estimeaza ca aceste fonduri erau, in 2010, de trei ori mai mari ca PIB-ul, dupa ce in 1970 erau de doua ori mai mari.

Solutia evidenta la acest dezechilibru este accelerarea investitiilor. Din moment ce au legatura directa cu reformele structurale care stau la baza cresterii, efectul lor ar putea fi mai puternic decat se anticipeaza, deoarece acestea ar putea determina investitii tot mai mari.

Stagnarea seculara ramane un concept care nu caracterizeaza situatia actuala din economie. Desi exista unele asemanari intre America si Europa, este greu de evitat concluzia ca multe dintre dificultatile din zona euro rezulta dintr-o uniune monetara disfunctionala, mai degraba decat dintr-o predispozitie la "stagnare seculara". De asemenea, este greu de imaginat un astfel de viitor steril pentru tarile dezvoltate, cand acestea pot beneficia, in continuare, de potentialul de crestere din economiile emergente.