GALERIE FOTO: Trăiesc ca vai de ei în fosta haltă CUG. Sunt 15 copii. Ajutaţi-i!

Vizavi de Fortus, de o parte şi de alta a căii ferate, şapte familii trăiesc ca într-o mică comunitate, rupţi de lume. Pe vechile peroane de gară şi-au încropit din zidurile rămase abandonate case de locuit, în care stau cu tot cu copii. Po­veştile lor sunt vechi, de zeci de ani nu-i deranjează nimeni, iar generaţiile cresc şi zboară mai apoi prin lume. Nu sunt oameni ai străzii, nu sunt beţivi, nu-şi ex­ploatează copiii la munci. Sunt oameni normali, cu copii, cu animale pe lângă casă, cu nevoile zilei de mâine. Copiii le merg la şcoală, însă niciunul nu ajunge la facultate, fiind nevoiţi să mun­cească imediat după ce fac 18 ani, să aibă banii lor.

Ceasul le este trenul

În ghetoul din fosta haltă CUG, lucrurile se desfăşoară ca într-un capăt de uliţă. Copii la bustul gol fug pe peronul gării, se joacă cu câini, aduc apă cu bi­doanele de la Târgul de Cheres­tea, mănâncă cireşe. Femeile spa­lă rufe, fac curat prin cămările pe care le-au încropit acum mulţi ani şi mai stau de vorbă. Bărbaţii sunt duşi la muncă, unii cu serviciu stabil, cu carte de muncă, alţii cu ziua, pentru a avea bani să-şi creas­că copiii. La capătul ora­şului, cei 15 copii, majoritatea mi­cuţi, au lumea lor de poveşti, în care se împletesc neajunsurile şi libertatea jocului.

Trenurile care trec prin mijlocul micii lor comunităţi nu-i mai deranjează de mult, ba au ajuns chiar să înlo­cuiască un ceas. Aici, oamenii îşi dau seama cum trece timpul după acceleratul de două, personalul de cinci, şi aşa mai departe. Mai aproape de satul Hlincea decât de oraş, cei care locuiesc pe peronul fostei gări ştiu doar de ale lor. Până la prima staţie de autobuz din oraş sunt doi kilometri, drum pe care copiii îi fac zilnic pentru a ajunge la şcoală, la fel şi ma­mele care îi însoţesc, apoi îi iau de la ore şi îi aduc acasă după-amiaza.

Pe Andrei l-am întâlnit în drum ce se ducea cu opt bidoane goale, de câte cinci litri, după apă. Tatiana, o vecină, îl însoţea, deoarece băiatul are doar patru ani şi nu poate căra, însă noi o întoarcem din drum. Lui Andrei îi rămâne doar să le umple şi să aştepte pe cineva care să vină după ele. E blond, e doar în pantaloni scurţi şi desculţ. Nu au nicio fântână lângă peron, aşa că trebuie să meargă zilnic până la Târgul de Cherestea, de unde pot lua apă potabilă. „Avem un izvor mai lângă casă, însă nu e bună apa, luăm dor ca să spălăm“, spune Florin. Tocmai a terminat clasa a X-a la Liceul „Petru Poni“, în Iaşi. Vrea să facă şcoala de şoferi, aşa că îşi caută un loc de muncă serios. Momentan e dăda­că la o familie, unde stă şi are grijă de copii.

Protecţia Copilului nu le-au luat niciodată copiii

Cum ne apropiem de ghetou, o şatră de câini ne simt prezenţa şi încep să latre, venind în salturi de circ spre noi. Tatiana începe să dea cu pietre în ei. „Treceţi re­pede şinele pe partea cealaltă“, spune ea, risipind pericolul. Pri­ma uşă de pe peronul de pe partea stângă e a ei. Are patru copii, cel mai mare are 14 ani, următorul 13 ani, penultimul 10 şi cel mai mic 6 ani.

„Stau aici de 18 ani, am venit după soţul meu, care lo­cuia aici de dinainte. Eu sunt de loc din Bularga, însă după ce m-am căsătorit am venit cu el aici. De când sunt eu, nu ne-a deranjat nimeni, să ne alunge sau să ne facă probleme. Mai vine poliţia să vadă dacă e totul în regulă, şi cei de la Protecţia Copilului. Au văzut că cei mici nu mor de foame, avem grijă de ei, ba au spus că sunt mai îngrijiţi ca în alte familii, din oraş. Eu cu soţul ne-am cumpărat şi doi porci, pe care îi creştem pentru Crăciun şi de vândut. Cum­nata mea, care locuieşte pe par­tea cealaltă, are şi ea tot doi porci, şi păsări“, povesteşte fe­meia stând pe un scaun pe „veranda“ din fata camerei sale.

Sub peronul de beton e umbră, iar între pereţii despărţitori şi-au pus uşi, ferestre şi şi-au făcut chiar şi un pod în care să depoziteze lucruri. În faţa casei au şi o sobă la care fac mâncare afară. Nu au electricitate dar, după cum spune şi ea, „noroc că vara ziua e lungă şi avem lumină până mai târziu. Când se lasă întunericul, băgăm copiii la culcare şi gata“.

În cămăruţa lor mică, de trei metri pe doi jumate, au două canapele extensibile, pe care dorm copiii şi ei, o sobă de teracotă, două dulapuri şi o poliţă. Plăpumile erau fru­mos împăturite, canepelele ri­dicate, iar pe jos, covorul periat. Pe una din canapele s-au strâns cei mici în jurul unei cărţi de co­lorat. Pe hol, unul dintre bunicii copiilor a adus o ladă cu cireşe, pe care a pus-o peste aragazul cu butelie. Elena nu mai are răbdare şi ia un pumn plin. „Ai răbdare să le spăl“, spune Tatiana.

„Tot o cameră avem şi noi, şi un mic hol. Băiatul cel mai mic a fost operat la inimă şi nu are un rinichi. Din şase în şase luni trebuie să merg cu el la control. Dar avem cu ce-i creşte, soţul lucrează. Am ajuns aici tot după ce l-am cunoscut pe el. Primul meu soţ, cu care am doi copii, mi-a murit, iar cumnatul m-a dat afară din casă după moartea bărbatului meu. L-am cunoscut mai apoi pe actualul soţ, şi am venit să locuiesc cu el aici“, povesteşte femeia.

La cei patru ani, Elena are doar o jucărie

Ianis, copilul cu probleme mari de sănătate, se joacă cu unul dintre căţei. Jucării nu prea are, aşa că trasul câinelui de coadă e distractiv. „Mamă, ai grijă să nu te rupă“, spune Ana Maria luându-l de mai multe ori de lângă patruped. Lângă noi a venit timidă şi Elena, o fetiţă blondă, în vârstă de patru anişori. Întrebată câte jucării are acasă, spune că doar una. Şi-ar dori din suflet un pluş cu Mickey Mouse, însă nu-l cere. Părinţii ei mai aşteaptă un copil, în total vor fi trei copii în casă.

Mama sa, Mădălina, are 24 de ani şi trebuie să nască săptămâna aceasta. Încă nu ştie dacă e fată ori băiat, nu a făcut nicio ecografie până acum. Dacă ceilalţi soţi lucrează în cons­trucţii, sau prin alte părţi, cu contract de muncă, soţul ei lucrează cu ziua, pe unde găseşte. Cel mai mare dintre copii are opt ani, Elena are patru ani, şi locuiesc cu toţii în camera improvizată sub piciorul podului, fostul WC al gării. Tot o cameră şi o anexă au şi ei.

Copiii care merg la şcoală frec­ventează la „Mârzescu“, iar învăţătoarele le cunoasc acestora situaţia. Deşi sunt mulţi copii preşcolari, niciun copil nu merge la grădiniţă, fiind peste mână. Cea mai apropiată unitate de învă­ţământ preşcolar este în Manta Roşie, mult prea departe pentru picioruţele lor.

Tot în ghetoul din Halta CUG mai locuiesc şi Ileana, care are doi copii, şi Lenuţa, care are trei copii. Aici, micuţii nu ştiu cum arată majoritatea personajelor din desene animate, deoarece nu au televizoare. Lumină în casă fac doar cu lanternele, le este frică să umble cu lumânări din cauza incendiilor. În căldura de afară, ru­fele de pe sârmă se usucă dan­sând în vânt. Iar acesta este pri­mul semn că peronul vechii gări este locuit.

Unde puteţi dona o jucărie, o hăinuţă sau o carte de poveşti pentru cei 15 copii din „ghetou“

Dintre cei 15 copii care locuiesc în fosta gară de la Fortus, majoritatea sunt mici. Aceştia tânjesc după un pluş sau după o carte cu poveşti cu imagini viu colorate, deoarece mai toţi banii câştigaţi de părinţi se duc pe mâncare şi alte nevoi ce le asigură supravieţuirea.

De aceea, ieşenii care doresc să le facă acestor copii o bucurie pot dona jucării sau rechizite la sediul redacţiei noastre din strada Smârdan nr. 5 (Bucşinescu; telefon 271.271 şi 271.333), ori pot merge chiar personal la ei „acasă“, pe drumul de la Târgul de Cherestea tot înainte, pe dreapta, după ultima casă. Jucării vechi sau noi, chiar haine de mers la şcoală, creioane, caiete etc., toate sunt un lux pentru micuţii care împart acelaşi ursuleţ ori aceeaşi carte de colorat.