M-am născut handicapat

M-am născut handicapat şi am fost declarat oligofren de către prima comisie medicală ce m-a încadrat în gradul 1 de handicap, la începutul anilor 1990, când încăpăţânat fiind din fire, am refuzat să răspund la întrebările medicilor, ignorându-i totalmente, uitându-mă în sus, spre tavan sau pe pereţi şi simţindu-mă ca un infractor în faţa condamnării la moarte sau în faţa condamnării inumane la inferioritate din societatea românească post-comunistă şi indiferent-discriminatorie!

M-am născut mai degrabă mort decât viu, într-o maternitate cenuşie din provincie, din oraşul regal, Drobeta, în prezenţa asistentelor medicale, doctorul ratând întâlnirea venirii mele pe lume.

De aici a pornit totul, venind pe lume într-o poziţie nefirească, cu picioarele înainte, iar nu cu capul!

Asistentele au tras de mine, au tras de picioruşele mele, să mă scoată afară, sufocându-mă prin sprânzurătoare, cu cordonul ombilical, iar mama a fost, la fel, ca mine, aproape de moarte!

Cum doctorul specialist nu a apărut în scena dramatică a naşterii mele, nu a putut nimeni altcineva să mă aducă pe această comoară de lume, prin cezariană, aşa că asistentele medicale au luat decizia să mă scoată din moarte, cu forcepsul!

Am fost resuscitat aproape o jumătate de oră, timp în care, o asistentă medicală m-a afundant ca într-un botez ateu, când în apa caldă, când în apă rece, ca într-un final, bunul Dumnezeu să aleagă pentru mine să rămân în viaţă, alături de mama mea, ce a supravieţuit naşterii mele grele! Am fost un bebeluş cu greutate, am cântărit 4 kile şi 400 de grame!

Dar acea privare de oxigen, acea luptă pentru viaţă şi-a lăsat amprenta binecuvântată asupra mea din plin, astfel deşi înţelegeam tot, aşa cum mi-au povestit ai mei, am început să vorbesc târziu, iar primii paşi pe care i-am făcut singur în viaţă, au fost la vârsta de 7 ani, după ce am fost supus unei operaţii chirurgicale la tendoanele picioarelor, de către reputatul chirurg al României şi somitatea medicală, doctorul Alexandru Pesamosca, ce a murit singur, 4 decenii mai târziu, uitat de toţi, într-o cămară amărâtă de spital, în ţara noastră condusă de o clasă politică de tip mafiot!

Am rostit primele cuvinte taman la vârsta de 4 ani, aspect ce şi-a lăsat puternic amprenta în evoluţia ulterioară a vorbirii mele, asta în ciuda faptului că am făcut multe sesiuni de logopedie. Aşa am ajuns să vorbesc „păsăreasca”, puţine persoane înţeleg cu adevărat ce zic! Mama şi sora mea intuiesc mai degrabă decât înţeleg ceea ce le transmit verbal, prin puterea obişnuinţei şi a evidenţei că-mi cunosc foarte bine „obiceiurile intelectuale”, să le numesc aşa!

Singura persoană, ce nu doar intuieşte, şi pare că înţelege cu adevărat ce-i zic, este nepoata mea sau fata surorii mele, nu degeaba a terminat facultatea de limbii moderne a Universităţii din Bucureşti, unde a studiat două limbi străine grele, gen chineza sau coreeana, asta pe lângă limbile europene banale ca engleza, spaniola, olandeza sau germana. De când era mică, nepoata mea, m-a uimit că pricepe ce îi explicam, când o ajutam la lecţiile de limba engleză din clasele primare sau la temele pentru orele pregătitoare.

Vă mărturisesc aceasta, fiindcă exact în perioada aceea, de povățuitor la limba engleză pentru nepoata mea, mi-am înregistrat odată vocea cu ajutorul unui program de calculator, ascultând imediat după aceea, ceea ce am zis.

Atunci am avut parte de o surpriză de proporţii, n-am înţeles nici o singură iotă din ceea ce zisesem cu doar câteva clipe mai devreme şi nici nu mi-am amintit ce vrusesem să zic!

Eu nu vorbesc limba română clar şi corect ca voi ceilalţi, eu mormăi ceva neinteligibil, pe o voce groasă de bariton, ca ursul în pădure!

Vă daţi seama cât de pocit vorbesc, dacă nici eu n-am mai înţeles ce am zis, şi pe deasupra, mai sunt şi bâlbâit.

Primele două trimestre de şcoală, din clasa întâi, le-am făcut la Centrul de Recuperare Neuromotorie pentru copiii cu dizabilităţi, de la Gura Ocniţei, judeţul Dâmboviţa, însă spre deosebire de alţi copii, eu am fost însoţit de fiecare dată acolo, ba de propria-mi mamă, ba de una dintre bunici, de aceea poate, şi recuperarea neuromotorie în cazul meu, a fost una de succes, atât cât, desigur, s-a putut ea realiza.

Am avut o copilărie frumoasă, învăţând să joc şah, de la părintele meu, Ilie, aşa cum i-am zis pe nume toată viaţa, ci niciodată tată, tocmai datorită dificultăţilor de vorbire ce au apărut la mine, după privarea de oxigen de o jumătate de oră, de la naşterea mea, Ilie fiind un nume mai uşor şi mai la îndemână de pronunţat pentru mine.

Merg cu picioarele în X, însă obosesc repede şi doar agăţându-mă de braţul cuiva acum, când sunt în al-4-lea deceniu de viaţă, pierzând mult din vitalitatea, energia şi entuziasmul primilor mei paşi, de la vârsta de 7 ani.

Folosesc scaunul rulant doar ocazional, când mai ies alături de ai mei, în lume, şi desigur, când unul dintre ei, împinge din spate căruciorul meu cu rotile, eu niciodată neavând abilitatea, poate chiar, nici forţa fizică de al pune, singur, în mişcare.

Ceea ce mă caracterizează pe mine este zâmbetul şi bineînţeles, acele mişcări necoordonate specifice celor ca mine, a handicapaţilor din naştere, deşi mi se mai întâmplă, să am momente, când îmi cenzurez zâmbetul, să par şi eu un om normal, întreg la minte, deşi cam regret acele decizii post-factum! 🙂

Am avut, de asemenea, parte şi o ţinereţe extrem de frumoasă, deşi din adolescenţă până pe la 24 de ani, am fost deosebit de complexat, mi-era ruşine de mine însumi, chiar am vrut să mă călugăresc, nu să fug de lume, aşa cum este datina creştină, ci să mă ascund de ruşinea de a fii handicapat!

Dar o bună parte din acei ani au fost, deopotrivă, extrem de frumoşi şi de intens trăiţi în adâncul inimii mele, îndrăgostindu-mă de ochii negre ai unei fete, ţinând tainic acele trăiri şi sentimente ale unei relaţii, pur platonice, doar pentru mine şi experimentând, în puţinele ocazii avute, fervoarea creştină a rugăciunii inimii, a rugăciunii tainice.

La 25 de ani am început să învăţ limba engleză, cum necum am reuşit, graţie Domnului, deşi la început nu înţelegeam nimic din logica unei limbii străine şi îmi venea să dau cu cartea de toţi pereţii, dar încăpăţânat fiind din fire, 4 ani am tocit la cartea aceea şi am rescris-o pe nenumărate caiete, până i-am dat de cap, spărgându-i cifrul logicii şi înţelegându-i frumuseţea!

Tot în perioada aceea intens trăită emoţional, pesemne ca orice alt tânăr, am apucat să citesc şi nişte cărţi grele, ca Biblia, Dante, Dostoievski, Theodore Dreiser, în niciun caz nu sunt un analfabet funcţional ca Proasta României, Viorica Dăncilă sau ca doljeanca aia limbută, Lia Olguţa Vasilescu, din cauza căreia am devenit, în parte, fără voia mea, spontan şi total nepregătit de o asemenea acţiune, Handicapat indignat!

Şi nu uitaţi, am doar 8 clase, fără diplomă, pe care niciodată nu mi-am ridicat-o de la şcoala generală din cartier, unde timp de 6 ani şi aproape 2 trimestre, chiar mi-a plăcut să învăţ, după care, m-am „golănit”, restul perioadei de un an şi jumătate, plăcându-mi mai mult telenovelele şi sentimentul acela, intens trăit când jucam „la mai mare”, un fel de barbut cu colegii de clasă. Şi ce mai îmi plăcea să câştig, şi câştigam, aveam noroc de mic!

Chiar era să mănânc şi bătaie de la foştii mei colegi, barbugii, de clasă, când le-am luat într-o zi, pe vremea lui Ceauşescu, 40 de lei. Erau bani pe atunci, norocul meu a fost că a apărut sora mea (e cu 9 ani mai mare decât mine), la ţanc, să mă ia acasă, astfel am fost salvat de la o bătaie colegială, fiindcă spiritele se cam apriseseră printre colegii mei de clasă, ce îşi tot pierdeau banii de buzunar în favoarea unui handicapat barbugiu, pe vremea aceea, vremea copilăriei mele!

Mult mai târziu, odată, pe la vreo 35 de ani, stăteam cu maica mea de vorbă în sufragerie, când la un moment dat îi pun o întrebare banală: Păi ce, nu te-ai obişnuit că m-am născut handicapat?

La care maica mea, foarte sinceră, chiar spontană, dar extrem de sobră mi-a replicat: Bă, eşti prost, cum să mă obişnuiesc cu aşa ceva!

Atunci mi-am dat seama că o mamă e în stare să se judece şi cu Dumnezeu pentru copilul său.

Iar gândul ăsta m-a cutremurat!

Sincer v-o spun, mă simt handicapat doar atunci când sunt comparat cu alţii, însă fără să mai îmi pese de atâta lucru. În realitate, eu ca handicapat, sunt doar altfel decât ceilalţi şi nimic mai puţin!

Eu, dacă aş face rost de bani, de mulţi bani, nu doar ca să supravieţuiesc încă unei zile, ca săracul smerit din uşa bisericilor, mi-aş cumpăra un exoschelet ultra-modern, fabricat în Japonia şi un sintetizator computerizat de voce, ca a geniului astronomiei moderne, Stephen Hawking, de ar striga lumea după mine, pe stradă, ca pe vremea lui Iisus Hristos: Minune, cel născut handicapat, merge şi vorbeşte normal acum, ca tot omul!

21 octombrie 2020